miercuri, 28 septembrie 2016

Din nou despre Realash + cateva machiaje pe care le-am purtat asortate la noile mele gene

Bună seara, dragile mele!

  Ce mai faceți? Eu am pregătit pentru voi impresiile finale despre Realash și totodată vreau să vă arăt cateva machiaje la care am purtat cu mândrie genele mele naturale și luuuungi, mai ales că tocmai mi-am cumpărat al doilea tub de Realash. Coletul a sosit ambalat foarte discret, în caz că printre voi se numără doamne sau domnișoare care nu vor să dezvăluie micul secret.



  Mai întâi, să vă fac o scurtă recapitulare: am început tratamentul cu Realash în luna aprilie a acestui ani și timp de aproximativ 5 luni mi-am dat cu sfințenie în fiecare seara pe gene cu acest produs. Rezultatele le puteți vedea mai jos (priviți cu atenție pliul pleopei, se vede cat de mult au depășit genele această linie):



  Îmi pare rău că nu sunt cea mai pricepută în a face poze, e greu să surprind cum arată în realitate, dar tocmai de aceea vreau să vă arăt și căteva machiaje unde mi-am asortat noile mele gene lungi și mai ales naturale. Timpul nu îmi permite să îmi pun gene false atunci când mă machiez, iar de multe ori am ochii prea obosiți pentru a le purta cu lejeritate, așa că mă simt minat de când pot să port un machiaj fără grija genelor false, simțindu-mă la fel de înzestrată ca Bambi.



  Să nu mai lungesc vorba, iată look-urile despre care vorbeam:






Voi l-ați încercat? Aștept cu drag comentariile voastre! 

joi, 22 septembrie 2016

Sunteți părinți? Atunci trebuie să citiți asta: ”Otrava iubirii” de Eric Emmanuel Schmitt

Bună seara, dragi iubitori de carte! 

  Dacă îmi citiți blogul de ceva vreme, știți ca îmi plac enorm cărțile scrise de E .E. Schmitt, așa că aștept cu nerăbdare să îi fie traduse noi romane pentru a le putea citi cu nesaț. Până acum, am citit aproape întreaga serie de autor apărută la editura Humanitas. Îmi lipsește ”Viața mea cu Mozzart” pe care nu o găsesc nicăieri (dacă știți vreo metodă să fac rost de ea, vă rog să îmi dați de știre). 




  În postarea de azi o să vă spun părerea mea despre  ”Otrava iubirii”, cea mai recentă apariție. Cartea aceasta mi-a dat câteva emotii la început. Să vă explic de ce. Romanul este scris într-o manieră mai aparte, în sensul ca prezintă frânturi din viața unor adolescente: Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sub forma filelor de jurnal pe care acestea le scriu. Cele patru sunt prietene foarte bune, dar fiecare dintre ele are gânduri pe care nu le poate îmărtăși cu celelalte. E. E. Schmitt a intrat foarte bine în pielea personajelor și tocmai de aceea m-a ”păcălit” într-un fel. Limbajul folosit în carte este unul tineresc, ușor pueril poate și de aceea m-am gândit inițial că subiectul romanului va fi unul ușor, nepretențios și uitabil. Nimic mai greșit, avea să îmi dovedească finalul cărții. 

  ”Otrava iubirii” atinge un subiect foarte sensibil: dramele interioare pe care le trăiesc tinerii la vârsta adolescenței, fără ca adulții să aibă habar. Mi s-a părut dureros de realist acest roman. De multe ori adulții, părinții sau cei din jur văd adolescenții ca pe niste ființe fragile emotional care au obiceiul să facă din tânțar armăsar. Puțini dintre adulți sunt, însă, dispuși să îi asculte, să încerce să le stingă furtunile din suflet. 

  Schmitt a scris această carte într-o manieră asemănătoare cu ”Oscar și Tanti Roz”, mai exact, a scris despre un subiect dur, alarmant, astfel încât să semene cu un joc, respectiv cu bătălia pentru rolurile într-o piesă de teatru, în cazul cărții de față. Consider ca tocmai această antiteză dintre gravitatea subiectului expus și felul aparent lejer în care este scrisă ”Otrava iubirii” face cititorul să se cutremure cu atât mai mult. 

  Vă recomand cartea, în special dacă sunteți părinți, pentru a vă (re)aminti să vă încurajați copilul să discute deschis cu voi despre trăirile sale, despre fluturii primelor iubiri și despre toate lucrurile care îi fac inima să tresară. 

  Dacă v-a plăcut recenzia mea, aștept cu drag impresiile voastre în secțiunea de comentarii! 

marți, 20 septembrie 2016

My olfactory travels: Daniel Pescio's creations - part I

Hello, darlings! 

  How are you? I am a bit melancholic, and a bit lazy, because it is so rainy and cold outside that all I want to do is drink tea and sleep. And wear perfumes. Sensual, mysterious perfumes. 

  Autumn may not be my favourite season, but I swear that it is the Golden Age for wearing perfumes. Now it is the time to indulge myself with gourmands, vintages, crazy florals and boozy scents. As you already know, I can't get enough of testing new perfumes, so Daniel Pescio's creations (click HERE for interview) were making me extremely curious. I wore them in different occasions and different weather and I have finally came to a conclusion: this man is really, really talented! Let me introduce you today with six of he's creations:

First, I want to mention that I do not know the list of notes for any of the scents. I love to test perfumes as "blind' as I can, so I won't let my nose influenced by what I read on the label. 

Fleur Cannibale



  I cannot give you a rational explanation, but I really love the name of this perfume! Now, about the scent, on my skin, Fleur Cannibale opens with a blast of white flowers. I think tuberose is the center of attention here, but it is somehow a bit fruity, it smells a bit like bubblegum to me. The perfume is quite linear on my skin, it does not develop too much, it just becomes richer and creamier. The sillage and persistence are great! 

Fleur Cannibale Cuir Tonka



  Oh my, this was love at first sniff! What an amazing scent! To my nose, it doesn't resemble with Fleur Cannibale to much. Just the openening seems to be similar. After a few minutes, Fleur Cannibale Cuir Tonka becomes gourmand on my skin. I can smell the leather quite clearly, but it is a very elegant and soft note, not "dirty" or too masculine, it is just great. This perfume made me remember Korrigan by Lubin. It has the same bittersweet vibe to it. I don't know if it's just my nose, but Fleur Cannibale Cuir Tonka has a hint of almonds in it. Roasted, warm almonds. Simply delicious! I would wear this especially in Autumn, while I enjoy the fiery sunset. 

Fleur Cannibale Plum Extrait



  Now this one is a bit different. I perceive it as boozy, and very sweet at the same time. I get a pronouced floral note. Is it tuberose? Is it gardenia? Anyways, the flowers here are wraped in fruity notes, as if their petals were soaked in sugary fruit juice. The composition is delicious, but I wouldn't describe it as gourmand. I would wear this one in cold, winter days, while I try to warm myself up with a cup of mulled wine in my hands. 

Osmanthus Elixir



  Another gem from Daniel Pescio! This perfume had a very interesting evolution on my skin. It intrigued and enchanted me at the same time. When I sprayed this one on my skin, I smelled earthy, dark notes. My thoughts went to roots and herbs, and my mind projected myself in a mysterious, humid forest. I also caught a vintage vibe, somehow like an oldschool cypre and I loved that. After a while though, Osmanthus Elixir transformed itself in a more and more luminous scent. In a couple of hours, the perfume smelled to me like fuzzy apricots! My mouth even became watery, because they are my favourite fruits, ha, ha! So, if usually a perfume starts soft, or citrusy and then becomes richer or sweeter, for Osmanthus Elixir thigs evolved differently and I diffinately fell in love with it!

Eclat de Sambac



  This one is a bit tricky for me. I think it may be the jasmine that makes things complicated for my skin, because this perfume has something "dirty" the moment I spray it on my skin. I cannot perceive it as floral, as I expected, but rather animalic and a bit sour, so we could't get along unfortunately. The persistency and sillage are great, as usual!

Eau de Cyclades



  This one is the most bracing from what I have tried from Daniel. Wearing Eau de Cyclade felt to me like walking barefoot in a dewy meadow. What a joyful experience! I thing I smell vetiver and some citrusy notes here. This scent its uplifting and simply makes its wearer optimistic. I thing Eau de Cyclades is perfect for that days when you want to smell clean and fresh! Anyway, I must stress that this perfume it is not your usual, everyday "fresh" perfume. It developes quite interesting on my skin and tends to become sweeter. Sillage and persistence are good too!

  On my next post, I will present another six perfumes created by Daniel. I will leave you a little hint too: Daniel Pescio recreated Guerlain scent too. Wanna see which one and if it resembles the original masterpiece? Stay tooned for part two!   

joi, 15 septembrie 2016

"Eseu despre orbire" de Jose Saramago

    Dragile mele, mi-a fost dor sa vă povestesc despre o carte. Astăzi a sosit momentul să vă vorbesc despre "Eseu despre orbire", scrisă de Jose Saramago.

    Cartea mi-a fost recomandată de câteva ori de către mai multe dintre prietenele mele și parcă dădeam de ea la tot pasul, așadar mi-am spus că are cu siguranță ceva foarte special și mi-am dorit tot mai mult să o citesc.

   "Eseu despre orbire" nu este o carte ușoară. Subiectul tratat este unul foarte sensibil și dur: orbirea, sau mai precis, ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar fi cuprinși de orbire, ca de o molimă ce iși întinde brațele hapsână, luându-le vederea și odată cu ea, demnitatea, empatia și chiar rațiunea.



   Romanul începe cu momentul instaurării acestei orbiri ce îi cuprinde pe oameni. Un bărbat iți pierde în trafic vederea, brusc, fără niciun fel de simptome precedente. Înca de la început încearcă sa se mintă singur, motivat de faptul ca orbirea lui este diferită: vede totul în alb. Așadar, spre deosebire de nevăzătorii obișnuiți care acuză lipsa luminii, bărbatul vede totul în alb, ca și cum lumea s-a transformat într-o pâclă deasă, lăptoasă, de nepătruns.

   Rând pe rând, oamenii își pierd vederea, câci se pare că această orbire este contagioasă. Guvernul decide să îi izoleze pe cei afectați într-un fost ospiciu, acum dezafectat. Printre cei orbi, se află și un medic oftalmolog împreună cu soția sa, care, curios lucru, nu a orbit. Cuplul decide să păstreze secret acest lucru în speranța că femeia nu va deveni o slujnică de care să se agațe toți cei orbi.

   Dacă la început condițiile în care sunt ținuți orbii par normale, în scurt timp devin tot mai inumane. În plus, numărul nou-veniților este în continuă creștere, iar acest lucru nu face decât să înrăutățească situația. Orbii devin tot mai lipsiți de rațiune, încep să se ghideze după instinct, nevoia de hrană primează, încep să se dea lupte pentru supremație și încet, dar sigur, oamenii încep să semene tot mai mult cu niște fiare sălbatice. Dispar, rând pe rând, compasiunea, empatia și își fac loc, zâmbind perfid, indiferența și răutatea.
 
   Soția doctorului, singura care poate să vadă, percepe cu atât mai intens murdăria psihică și fizică în care se zbat cei nevăzători.

  Jose Saramago expune acest tablou sumbru într-un stil detașat. Priveste cu un ochi ușor cinic zbaterile personajelor, mizeria în care se scufundă, iar acest lucru face narațiunea cu atât mai palpabilă, mai reală.

   Cu toate că stilul de scris al autorului este unul mai dificil de parcurs, vă garantez că nu o să vă doriți să lăsați această carte din mână. Finalul este unul oarecum deschis, iar pe mine m-a pus pe gânduri... Aș fi curioasă ce impresie v-ar lăsa romanul, așa ca aștept cu interes comentariile voastre!