vineri, 10 martie 2017

Cum m-am apucat de citit!

Bună seara, dragi iubitori de carte!

  Am povestit de atâtea ori cu voi despre cărți noi și vechi, dar acum că am văzut provocarea Libris, mi-am dat seama că nu v-am spus niciodată cum m-am apucat de citit! Prieteni, luați-vă o cană cu ceai alături și aflați povestea mea. 

  Totul a început acum mulți ani, mai precis vreo 22. Pe atunci lucrurile erau mult mai simple, căci timpul curgea mai lent, oamenii erau mai curați sufletește, iar eu locuiam la țară, împreună cu părinții mei. Țin minte casa bătrânească, cu teiul falnic și parfumat ce o străjuia serios. Și ”camera nouă” în care mama și-a încropit o bibliotecă. Bunicul îi spunea mereu că a citit ”căruțe întregi de cărți”, iar eu mă amuzam imaginându-mi un căruțaș voios și rumen în obraji, care îi vindea mamei bucurie pe tipar. Așa am început eu să dau târcoale cărților. Am fost un copil care iubea singurătatea, nu era bucurie mai mare pentru mine decât să explorez casa și gradina căutând ceva interesant, așa că găseam mereu timp să intru în bibliotecă și să îmi plimb degetele peste acele cărți de beletristică așezate frumos pe rafturile lăcuite, iar la cele la care nu ajungeam, mă uitam cu jind, curioasă.


  Mă fascina să o privesc pe mama citind. Cărțile acelea vechi nu aveau nici copertă colorată, nici pagini lucioase, nici desene, așa că eu nu înțelegeam de ce mama zămbește, oftează sau ridică din sprâncene atunci când privește gângăniile alea mărunte și negricioase înșirate pe foi de culoarea untului. Îi tot acopeream paginile cu mâinile și o rugam să îmi spună taina lor.

   Într-o zi, mama mi-a dăruit prima mea carte. Se numea ”Heidi, fetița munților” și avea desene frumoase și pagini ce miroseau a bucurie. Eram în al nouălea cer, aveam de acum propriul mister de descifrat! Am învățat taina gângăniilor negricioase și le-am aflat și numele: litere. De atunci, citesc. Mult, cu dor, cu patimă, de fiecare dată când mi se face frică de realitate.

  La oraș, aproape de sătucul nostru, era o librărie pe strada Gării. O țin minte și acum pe doamna blondă care mă răsplătea cu bomboane cu lapte de fiecare dată când îi călcam pragul. Aveam mâinile umede de emoție când ne duceam spre gară și zăream ferestrele librăriei. Mă uitam cu ochi stăruitori la ea și îi spuneam: ”Mama, promit că nu mai cer dulciuri, dar te rog, ia-mi o carte!”. Cred că zâmbetul meu știrb, de copil, o cucerea pe loc, căci niciodată nu mi-a rezistat mama. 


  Azi, în căsuța de la sat, ”camera nouă” găzduiește și cărțile mele. Am adăugat acolo atâtea vieți, atâtea bucurii, visuri, tristeți, amintiri, cât să îmbogățesc viețile și celor ce vor veni după mine. Setea de lectură e un dar pe care cu cât îl dai mai des și altora, cu atât va spori, fără să devină vreodată de prisos.

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.


Niciun comentariu: