Viața care i s-a dat, un roman despre pierdere și speranță

Nu știu cum sunteți voi, însă eu găsesc absolut irezistibile romanele care au în centrul acțiunii o casă veche, un castel uitat de veacuri ori un conac misterios, ce ascunde secretele celor care au locuit acolo. Obiceiul de a mă întreba ce vieți or fi avut cei care au locuit cândva într-o anumită clădire mă însoțește și în viața de zi cu zi. Mereu îmi trece asta prin gând atunci când mă plimb și dau peste o casă veche care îmi atrage atenția.


Este lesne de înțeles de ce Viața care i s-a dat, cartea scrisă de Ellen Marie Wiseman, mi-a atras atenția pe când frunzăream oferta librăriei mele preferate - Libris. După ce am citit primele pagini nu am mai putut să o las din mână și în două zile deja ajunsesem la final, însă povestea personajelor încă îmi stăruie în minte.

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri, relatând povestea lui Lilly Blackwood și, mai apoi, pe cea a Juliei Blackwood. Un secret cumplit leagă destinele celor două. Iată descrierea oficială a cărții:

Lilly Blackwood trăiește închisă într-o cameră din podul conacului Blackwood. Nu are voie să iasă afară, părinții insistă că așa e cel mai bine, lumea s-ar speria de înfățișarea ei. Dar, într-o seară de vară din 1931, Lilly este scoasă în sfârșit din casă - și e vândută circului care tocmai a poposit în apropiere. La început, circul este o nouă închisoare pentru ea, dar în scurtă vreme viață lui Lilly se schimbă...

După mai bine de două decenii, tânăra Julia Blackwood primește moștenire conacul Blackwood și ferma de cai. La întoarcerea acasă, Julia retrăiește amintirile dureroase ale copilăriei sale pline de interdicții și descoperă dormitorul secret din pod, precum și pozele unei fete neobișnuite. Care să fie misterul ei? Pendulând între povestea Juliei și a lui Lilly, Ellen Marie Wiseman face portretul a două femei cu destine neobișnuite într-un roman tulburător, presărat cu momente fermecătoare de speranță și bucurie”.

Pagină după pagină, pe măsură ce poveștile de viață ale celor două protagoniste se dezvăluiau în fața ochilor mei, am empatizat tot mai mult cu personajele, iar ce m-a frapat și m-a pus serios pe gânduri a fost tocmai condiția de care suferea Lilly, sau mai bine zis, particularitatea pe care o avea, fiindcă în opinia mea nu este nicidecum ceva rușinos ori care să transforme pe cineva într-un monstru. Trist este că și în viața reală, în prezent, există oameni marginalizați sau percepuți ca fiind o ciudățenie a naturii din pricina acestei particularități.

Revenind la roman, autoarea creionează cu pricepere portretul celor două femei, însă Lilly a fost cea a cărei poveste m-a impresionat cel mai mult. Și nu doar din cauza faptului că propria familie a dat-o la o parte, condamnând-o la un destin crud în lumea circului, o lume care mereu mi s-a părut tristă – și vorbesc aici de circurile de odinioară, cu animale care erau tratate inuman, dar și cu oameni care îmi păreau dezrădăcinați, mereu nomazi, în căutarea unor crâmpeie de fericire.

Odată ajunsă sub cupola circului, Lily pare să nu își găsească locul nicăieri. Abuzată, privită ca un obiect, o ciudățenie menită să aducă doar câștiguri financiare, tânăra se împacă cu greu cu soarta care i-a fost hărăzită și se simte ca o marionetă purtată fără voie de mâinile unui păpușar diabolic. Nu poate înțelege de ce tocmai cei care i-au dat viață i-au refuzat dreptul de a simți dragostea părintească și căldura unui cămin.

După un lung șir de suferințe, în viața lui Lilly apare pentru un timp liniștea și bucuria, însă, la fel ca în viață, lucrurile frumoase nu sunt de durată. Tragedia lovește din nou și recunosc că am citit cu inima strânsă paginile care descriau drama fetei.

Pe de altă parte, povestea Juliei Blackwood se petrece la începutul anilor `50, la mai bine de 20 de ani distanță, când tânăra moștenește conacul în care s-a născut Lilly. Rând pe rând, Julia va descoperi secretele păstrate de părinții săi, iar ceea ce va afla îi va zgudui existența. Trăsătura de caracter dominantă a personajului mi s-a părut capacitatea de a se ridica și a o lua de la capăt, chiar dacă e greu, chiar dacă doare. Practic, Julia învață să renască din cenușă, făcând pace cu trecutul. Am văzut evoluția și povestea Juliei ca pe o călătorie inițiatică la finalul căreia tânăra a învățat să se detașeze de poverile care o apăsau pe suflet și să întâmpine orice ar putea să îi rezerve viitorul.

Sfârșitul cărții este unul dulce amărui, neașteptat pentru mine, și recunosc că mi-ar fi plăcut ca lucrurile să se așeze în alt mod, însă cred totodată că un final pe de-a întregul fericit nu ar mai fi făcut Viața care i s-a dat o carte memorabilă. Cu toate acestea, autoarea lasă o portiță și pentru speranță, iar eu sunt convinsă că voi căuta și alte romane scrise de Ellen Marie Wiseman.

Comentarii

Postări populare